duminică, 15 ianuarie 2017

Am o inimă de gheaţă care rar mai zâmbeşte

     Am fost un suflet curat pentru cea mai mare parte din viaţa mea. Obişnuiam să fiu un copil chiar şi în situaţiile în care mi se cerea să mă comport ca un adult, ceea ce era barbar pentru un suflet în formare. Mă adaptam greu la situaţiile peste care majoritatea oamenilor deja trecuseră, îmi puneam toată încrederea în persoanele ce intrau în viaţa mea şi uitam să mă întreb care erau intenţiile lor. Am crezut în oameni orbeşte şi refuzam să înţeleg faptul că unii dintre ei ar putea avea intenţii rele, în final am ajuns să fiu ceea ce sunt acum. În mare parte sunt aceeaşi persoană, dar cu o inimă de gheaţă care nu mai recunoaşte niciun tip de sentiment. Sunt la fel de copilăroasă şi încă mă supăr din orice lucru mărunt, încă aştept ca oamenii să îşi ceară scuze. Diferenţa e că nu îmi mai pasă dacă într-un final o fac sau nu.


     Am fost un suflet curat, acum sunt doar un suflet obosit. Am risipit toată iubirea pe care o aveam, până la ultimul strop, pentru a încălzi nişte inimi de gheaţă. E o prostie, ştiu. Însă am fost un om atât de bun încât lucrul ăsta mă slăbea de toate puterile. Îi puneam pe alţii mai presus decât mă puneam pe mine şi eram atât de preocupată să îi apăr pe ei de orice ar putea să le facă rău, încât nici măcar nu am văzut că inima mea era sfâşiată, rănită. Într-un final nu am mai putut să suport ideea că oamenii aşteaptă de la mine să fac totul pentru ei. M-am retras în mine, m-am detaşat de lumea asta şi am afişat un zâmbet lumii, ei au crezut că sunt bine. În mare majoritate a timpului, mă mint chiar şi pe mine că sunt bine. Însă după zile şi nopţi la rând în care inima mea rabdă, într-un final simt că pereţii ei se prăbuşesc şi comoara pe care o ţin înăuntru este descoperită. Lucrul ăsta mă face să mă simt vulnerabilă şi simt că tot ceea ce primesc nu mi se cuvine.


     Am fost un suflet curat şi aş vrea să am puterea să spun că încă sunt. Spuneţi-mi voi dacă un suflet lovit, cu mai multe răni decât sentimente şi murdar mai este, încă, un suflet frumos... Mi-am lăsat inima în mâinile unor persoane care au murdărit-o şi au stricat-o. Într-un final m-am resemnat şi acum ştiu că întotdeauna voi fi doar eu şi cu mine. Eu şi sufletul meu. Şi în caz că lucrurile devin mai rele, mă ajută muzica.



"Am o inimă de gheaţă care rar mai zâmbeşte..." (Bogdan Morărescu - Samurai)




duminică, 11 decembrie 2016

Mesaj pentru fratele meu

     A trecut mult timp în care nu ţi-am spus multe lucruri, deşi îmi doream asta şi meritai să auzi acele cuvinte mai mult decât oricine. Ştiu că, uneori, nu ţi-am fost aproape şi nu te-am înţeles în totalitate. Vreau însă să ştii că ţi-am simţit fiecare rană.

     Mi-ai demonstrat în repetate rânduri ce fel de om eşti: cumpătat, cu capul pe umeri, genul de persoană care are mereu vorbele la îndemână şi ştie ce să spună în orice situaţie. Mi-ai arătat că în spatele oricărei pete cenuşii ce se aşterne pe vieţile noastre se află un întreg curcubeu care trebuie descoperit. M-ai învăţat că toate greutăţile din prezent sunt mândriile din viitor şi mi-ai demonstrat că eşti cel mai puternic om. Întrebarea este cum, după un timp relativ scurt, ai uitat toate astea? De ce nu-ţi mai văd zâmbetul nici măcar în poze? De ce eşti mereu pesimist şi de ce ai uitat că mai presus de toate, eşti un om frumos şi puternic?

     Ai trecut peste probleme grele cu capul sus şi zâmbetul pe buze. Nu te-ai opus eşecului şi ai ştiut mereu că defectele ne caracterizează ca oameni. Însă brusc te-ai oprit într-un punct şi nu ai mai avansat, ai ales să pierzi timp şi lacrimi, fără să deschizi ochii la ceea ce se petrece în jurul tău. În jurul tău exista fericire, iubire, dar închideai ochii la ele şi astfel puteai să vezi doar întuneric... Ai ştiut mereu să vezi în oameni ce-i mai bun, numai părţile lor bune, dar când, dragul meu frate, când vei învăţa că asta te distruge psihic în timp? Te-ai izolat, te-ai închis în tine şi în final ai ajuns să fii una cu nimicul. Nu merită efortul de a alerga după cineva atunci când acea persoană nu se străduieşte nici să păşească spre tine!

     Tot ce vreau să ştii este că eu cred în tine. Ştiu ce fel de om eşti, ştiu ce gândire şi ce suflet ai. Ştiu că meriţi înmiit mai mult decât primeşti în prezent, dar îţi promit că timpul le va aşeza pe toate şi viaţa îţi va da în final tot ceea ce meriţi, pentru că destinul nu se pune cu oamenii puternici. O să ajungi acolo sus unde îţi e locul şi oamenii care nu te doresc în viaţa lor acum, vor regreta în viitor că te-au respins. Indiferent de ce se va întâmpla, să ştii că ai o soră care te va iubi şi sprijini necondiţionat, îţi va fi punctul de sprijin şi umărul pe care să plângi.

     Ai mare grijă de rănile tale, căci le simt şi eu.





sâmbătă, 16 aprilie 2016

De ce sunt oamenii mai trişti

     Eu cred că timpul ne afectează fericirea. Şi, probabil, uneori ne-o şi controlează.

     Pe măsură ce creştem, devenim mai trişti. Înţelegem anumite lucruri pe care în copilărie nici nu le băgam în seamă. În fine, doar realizăm că viaţa nu e atât de roz precum credeam noi. E un fel de gri... monotonă şi cam tristă. Cel puţin acum, în secolul XXI, în 2016, trăim o viaţă de roboţi. Sistemul ne împinge să fim toţi la fel. "Mergi la muncă - Mergi la culcare - Mergi la biserică" este pe repeat...

     Când mă gândesc la viitorul meu, mă tem. Toţi oamenii din jurul meu mă descurajează, chiar dacă nu mulţi dintre ei o fac în mod direct. Am fost, acum ceva timp, întrebată ce vreau să fac mai departe în viaţă şi am răspuns că mi-ar plăcea să merg la Facultatea de Litere sau la cea de Limbi Străine. Cred că a fost cea mai mare greşeală... Persoana respectivă a început să îmi spună că nu voi ajunge nimic în viaţă şi să mă reorientez spre matematică şi informatică pentru că din asta se câştigă bani. Dar contează banii atât de mult? Ar trebui să-mi vând eu ani din viaţă, învăţând şi profesând într-un domeniu ce nu mă atrage, doar de dragul banilor? Atât de rău a ajuns societatea în care trăim încât să ne încurajeze să facem ceva la care nu am visat în loc să ne împlinim visurile?

     Sunt un copil, mă maturizez târziu şi realizez greu că în viaţa asta eşti pe cont propriu. Până şi familia te va lăsa în condiţii grele. Până la urmă, eşti rănit de oameni pentru care ţi-ai da viaţa... Nimeni nu e ceea ce pare şi niciul dintre prietenii tăi nu ar dori ca ţie să-ţi fie mai bine decât le este lor. Şi uite aşa, greu, înveţi că trebuie să ai încredere doar în tine şi să te bazezi numai pe propriile forţe.

     Viaţa te transformă dintr-un suflet visător într-un robot fără sentimente. Şi de asta ajungi dintr-un copil fericit un adolescent stresat, apoi un adult nervos şi obosit şi, în final, un bătrân cu regrete. Timpul îţi afectează fericirea pentru că îţi deschide mintea la răul din jur.

     Pe mine asta mă întristează: să ştiu că va trebui să trăiesc toată viaţa mea într-o ţară în care sistemul ne împinge încet spre zero.






duminică, 10 aprilie 2016

Fetelor, nu vă mai înjosiţi!

     Suntem în 2016. De ce continuaţi să vă comportaţi ca în 2010?

     Zi de zi văd zeci de fete care se înjosesc îngrozitor. Părerea mea este că acest lucru este deplorabil, adică, serios acum, când aveţi de gând să vă treziţi şi să realizaţi că au trecut 6 ani pe lângă voi şi aţi rămas tot cu "moda" anilor trecuţi de mult?

     Să ştiţi că dacă nu vă faceţi poze cu fundul la vedere nu înseamnă că nu-l aveţi. Staţi liniştite, nimeni nu intră pe profilul vostru de facebook pentru a se asigura dacă v-aţi pierdut sau nu posteriorul. Şi acelea care se pozează astfel doar pentru like-uri sunt, deja, penibile. O fată este frumoasă pentru felul ei de a fi, nu pentru cât de mult îşi expune corpul în poze, şi nu lăsaţi pe nimeni altcineva să vă schimbe părerea! Oh, şi apropo: dacă nu aveţi 300 de like-uri într-o oră la poza pe care aţi pus-o nu înseamnă că sunteţi urâte, just saying.

     Atât de multe fete se remarcă a fi penibile atunci când pe la spate te vorbesc urât rău de tot, pe facebook te ameninţă cu bătaia şi când trec pe lângă tine lasă capul în jos. Înţeleg că poate nu mă suporţi, dar măcar nu te da superioară în condiţiile în care vorbeşti mult, prost şi degeaba. Animalele se bat între ele, domnişoarele discută. Sau nu vă consideraţi domnişoare... ? Acest lucru este şi mai trist decât umilinţa pe care v-o provocaţi când ameninţaţi pe altcineva. Şi chiar mai mare decât a rămâne doar cu ameninţările.

     Când treceţi pe lângă un grup de băieţi singure şi îi auziţi înjurând, vă gândiţi "wow, ce băieţi mişto!" ? Nu cred. Deci nu înţeleg de ce şi voi faceţi asta atunci când pe lângă grupul vostru trece o altă fată. Nu încântă pe nimeni să audă, în timp ce se plimbă pentru a se relaxa, că este "proastă", "urâtă foc", "paraşută". Şi nici vouă nu v-ar conveni, deoarece aţi fi inferioare numeric şi v-aţi simţi în mod clar ameninţate. Dacă noi nu ne respectăm şi nu ne ajutăm între noi, cum să ne aşteptăm ca băieţii să o facă?

     Nu toate fetele sunt aşa. Slavă cerului că nu! Dar anumite persoane încalcă limita normalului şi poate şi a prostiei uneori. Aşa că, pentru ele, am un mesaj: fetelor, nu vă mai înjosiţi! Vă faceţi de râs nu numai pe voi, dar şi sexul feminin.







vineri, 8 aprilie 2016

Pentru fata care nu mă suportă

     Ştii prea bine cine eşti, ştii prea bine că la tine mă refer. Niciodată nu m-ai înghiţit şi ai făcut tot posibilul să opreşti orice vorbă bună care s-a spus despre mine. Dar cât de trist este că nu ai reuşit, nu?

     Pentru Dumnezeu ştie ce motiv, tu mă urăşti. Îmi împărtăşeşti o ură cum nu am mai văzut, îmbinată cu prostie, şi mă amuză acest lucru. Tu crezi că eşti atât de periculoasă, de rea, crezi chiar că mă înspăimântă vorbele tale, dar de fapt, prinţeso, mă binedispun. Parcă-mi vine să zâmbesc când văd o postare pe Facebook în care faci un apropo (foarte subtilă eşti!) despre mine. Dar într-un final mă cuprinde tristeţea, căci să ştii că sunt o persoană cu un suflet foarte mare de fel, şi imediat mi se face milă de cei mai puţin norocoşi. Şi când observ ce viaţă plictisitoare şi tristă ai, încât ai ajuns să te interesezi mai mult de a mea, aproape că-mi vine să-ţi plâng de milă.

     Nu-mi amintesc ultima oară când ţi-am vorbit, dar ştiu că ţi-am vorbit frumos. Am avut bun simţ şi respect, şi nici nu te-am bârfit după aceea pentru cuvintele pe care mi le-ai spus. Am încercat din răsputeri să mă abţin de la orice tip de agresiune, verbală sau fizică, pentru că eu nu sunt acel tip de om. Eu prefer să le dau oamenilor ajutor şi iubire, nu vorbe urâte şi ură, aşa cum faci tu. Dar se pare că tu chiar nu meriţi acel gram de respect care mi-a rămas pentru tine, dar care este de ajuns pentru a nu mă comporta cu tine aşa cum o faci tu. Nu mi-au plăcut niciodată persoanele false, şi dacă vreodată te vei întreba de ce nu te agreez, să-ţi aminteşti acest lucru.

     Ai tânjit atât de mult la ceea ce am eu... şi încă o faci. Aspiri să ajungi ca mine şi să ai ceea ce am eu atât de mult încât dacă ai putea să mă anihilezi şi să-mi iei tot ce am mai de preţ, ca în desenele animate, ai face-o cu cea mai mare plăcere. Asta e diferenţa dintre noi: tu eşti acel gen de persoană-parazit, care se strecoară în cercul existenţei tale şi te distruge încet, apoi îţi ia tot, fără niciun merit. Iar eu, dacă doresc ceva atât de mult, lupt. Lupt până în pânzele albe ca să obţin ceva ce ai tu şi chiar mai mult. Şi de asta îţi sunt, pentru a mia oară, net superioară.

     Tu continuă să mă critici! Înjură-mă, vorbeşte-mă de rău. Căci asta nu demonstrează decât inferioritatea ta, din două motive: primul, pentru că mă vorbeşti pe la spate, deci sunt clar în faţa ta, iar al doilea, pentru că nici măcar nu mă uit la tine. Să ştii că dacă nu îţi răspund cu aceeaşi monedă nu înseamnă că îmi este teamă, că mă simt ameninţată sau că nu sunt conştientă de ceea ce faci. Sunt. Şi când răbdarea mea se va termina, Iadul tău va prinde contur. Psst! E un loc în Iad rezervat pentru mine. Se numeşte tron.





vineri, 25 martie 2016

Ştiţi că avem şi suflete?

     Dragi profesori, acest mesaj este pentru voi. Cred că nu greşesc atunci când zic, în numele nostru, al elevilor voştri, că ne-aţi făcut viaţa mai grea chiar şi printr-o simplă privire. Căci noi am ştiut mereu că dacă vom cădea, voi veţi fi mereu acolo. Şi nu ca să ne ridicaţi de jos, ci ca să ne notaţi pentru eşecul nostru. Dar azi vă întreb... ştiţi că avem şi suflete?

     V-aţi interesat vreodată de visele noastre? Sau v-aţi gândit, măcar, că avem şi noi vise? Poate copilăreşti sau imposibile, dar visele sunt vise! De câte ori aţi încercat să ascultaţi planurile de viitor ale elevilor voştri? De câte ori i-aţi sfătuit să se îndrepte spre o anumită profesie, căci la asta se pricep cel mai bine? Sunt sigură că nu mulţi dintre voi v-aţi implicat în viaţa copiiilor şi mi se pare chiar trist. Ar trebui să veniţi la ore pentru a-i ajuta să îşi construiască un viitor frumos, nu doar pentru a preda în grabă nişte lecţii, de dragul de a fi scrise acolo, în caiete, căci ştiţi deja că sunt puţini cei care o să le înveţe. Dar ştiţi oare şi de ce? Pentru că avem de asemenea şi creier, şi ştim că nu o să ajungem vreodată în viaţă să aplicăm aceste lucruri. Pentru că noi ne gândim la viitorul nostru şi nu ne vedem deloc peste 20 de ani profesând în acel domeniu.

     Aţi încercat vreodată să ne înţelegeţi? Nu, domnilor profesori, nu, doamnelor diriginte, nu suntem de fier! Avem o inimă şi multe sentimente care pot fi zdrobite foarte uşor. Suntem la vârsta naivităţii şi cădem uşor în plasa altor persoane, ca mai apoi să sfârşim foarte răniţi. Ştim foarte bine că voi aţi fost ca noi şi v-aţi comportaţi exact la fel. Deci decât să certaţi foarte sever un elev şi să îi puneţi doi pentru că nu învaţă din motive adolescentine, de ce nu încercaţi să îi explicaţi cu frumosul că totul se va schimba şi peste câţiva ani nici nu îşi va mai aminti? Să ştiţi că ne pasă, şi contează enorm pentru noi, şi vom ţine cont. Ne vom aminti mereu cine ne-a demoralizat şi cine ne-a ajutat cu o vorbă bună.

     De câte ori v-aţi pus în pielea noastră? De câte ori aţi privit un copil în ochi şi i-aţi înţeles din prima durerea? Fiecare dintre noi ascunde ceva, un secret care îl macină pe interior şi pe care nimeni nu îl cunoaşte. Dar voi ne-aţi înţeles vreodată?! Prea puţini dintre voi. Restul ştiţi doar să predaţi, să ascultaţi, să daţi teste şi să omorâţi speranţe. Vă spun din tot sufletul meu că sunteţi anumiţi profesori pe care vă îndrăgesc şi vin cu drag la orele voastre pentru că ştiu ce fel de persoane sunteţi, dar alţii sunteţi mâna diavolului şi abia aştept să nu vă mai văd vreodată.

     Ştiţi că ne distrugeţi viitorul? Noi l-am clădit încă de mici copii, cu vise şi speranţe. Iar mai apoi aţi apărut în viaţa noastră şi aţi produs atâtea schimbări încât parcă suntem alţii. Cu fiecare privire urâtă, fiecare jignire sau fiecare ţipăt, voi aţi spart câte-o cărămidă din scara noastră spre viitor. Dacă ne spuneţi mereu că suntem proşti, că nu suntem buni de nimic, că nu vom ajunge nimic în viaţă, să ştiţi că vom ajunge să credem în aceste lucruri şi deci nu ne vom mai strădui. Vom deveni indiferenţi, mai reci, mai răi, nu vom învăţa, vom avea o atitudine de "du-te, vino" cu voi şi o să sfârşim prin a ne târî pe la graniţa existenţei. Asta vreţi? Vă place asta? Ce fel de minte încuiată aveţi dacă sufetinţa unui copil vă aduce satisfacţie?!

     Ştiţi că suntem oameni şi că avem şi suflet?






duminică, 20 martie 2016

O lume fără sunete

     Ai preţuit vreodată lucrurile mici? O floare, un zâmbet, un mesaj, un sunet... Într-o zi ar putea dispărea, şi viaţa ţi s-ar schimba complet. Gândeşte-te doar... cum ar fi să nu mai auzi?

     Să nu mai auzi alarma de la ora şapte. Poate că acum îl consideri cel mai enervant sunet, dar dacă nu l-ai mai auzi, ai constata cât ţi-e de drag şi de folositor. Fără el, pierzi noţiunea timpului şi viaţa ta se transformă într-un haos despre care nu ştii nici măcar ora la care începe, căci niciodată nu poţi să prevezi la ce oră te vei trezi în dimineaţa următoare fără alarmă.

     Să nu mai auzi clopoţelul de la şcoală. Sunetul ăsta îţi umple pur şi simplu inima de bucurie. Ştii că vei ieşi afară, te vei plimba şi vei fi departe de tabla mâzgălită la orele plictisitoare. Ştii că, pentru zece minute, ai o libertate anume, şi ştii că următoarea dată când vei auzi acest sunet te vei simţi trist. Timp de doisprezece ani, acest sunet îţi va decide soarta, îţi va limita libertatea şi te va trimite în chinuri groaznice.

     Să nu îţi mai auzi părinţii. Să trăieşti fără să mai auzi măcar o dată cum ţi se strigă să ai grijă de tine atunci când ieşi din casă. Să nu te mai certe niciodată, să nu te mai mângâie niciodată cu o vorbă bună când eşti trist. Să nu mai auzi când te strigă din bucătărie să vii la masă, sau să te duci să cumperi pâine. Toate aceste lucruri micuţe vor conta enorm atunci când nu le vei mai auzi.

     Să nu auzi omul iubit. Să te îndrăgosteşti şi să nu afli niciodată cum se simte un "te iubesc" şoptit în ureche, cum se simte un "DA" spus tare şi răspicat în faţa altarului, cum se simte prima ceartă, şi prima împăcare... Nu ai ştii care e savoarea vieţii, a iubirii, ai avea doar o dorinţă, să îi auzi glasul, să te strige atunci când intră pe uşă, când vine de la muncă, să ştii că atunci când auzi muzicalitatea acelui glas, eşti acasă.

     Să nu îţi auzi niciodată copiii. Persoanele mici şi inocente pe care le-ai crescut cu iubire, să nu îţi pronunţe niciodată numele. Să nu te strige "mamă" sau "tată", să nu îţi spună ce îl doare, să nu îţi povestească plângând despre inima lui frântă. Să fii prezent fizic şi sufleteşte pentru ei, dar să nu ştii pentru ce să îi mângâi. Şi să nu le poţi spune câteva vorbe ce să îi înveselească.

     Lumea ar fi mai tristă, viaţa nu ar arăta deloc la fel. Nu ai plânge după toate aceste sunete, şi multe altele? Valurile care se sparg la mal, lătratul câinilor pe stradă, claxonatul şoferilor grăbiţi, ciripitul păsărilor de dimineaţă, tunetele, stropii care se lovesc violent de geam. Toate aceste sunete fac parte din viaţa pe care ne-am creat-o, ar fi imposibil să trăim fără să ne fie dor.

      Dacă nu ar mai exista sunete, care ţi-ar lipsi cel mai mult?