Să nu mai auzi alarma de la ora şapte. Poate că acum îl consideri cel mai enervant sunet, dar dacă nu l-ai mai auzi, ai constata cât ţi-e de drag şi de folositor. Fără el, pierzi noţiunea timpului şi viaţa ta se transformă într-un haos despre care nu ştii nici măcar ora la care începe, căci niciodată nu poţi să prevezi la ce oră te vei trezi în dimineaţa următoare fără alarmă.
Să nu mai auzi clopoţelul de la şcoală. Sunetul ăsta îţi umple pur şi simplu inima de bucurie. Ştii că vei ieşi afară, te vei plimba şi vei fi departe de tabla mâzgălită la orele plictisitoare. Ştii că, pentru zece minute, ai o libertate anume, şi ştii că următoarea dată când vei auzi acest sunet te vei simţi trist. Timp de doisprezece ani, acest sunet îţi va decide soarta, îţi va limita libertatea şi te va trimite în chinuri groaznice.
Să nu îţi mai auzi părinţii. Să trăieşti fără să mai auzi măcar o dată cum ţi se strigă să ai grijă de tine atunci când ieşi din casă. Să nu te mai certe niciodată, să nu te mai mângâie niciodată cu o vorbă bună când eşti trist. Să nu mai auzi când te strigă din bucătărie să vii la masă, sau să te duci să cumperi pâine. Toate aceste lucruri micuţe vor conta enorm atunci când nu le vei mai auzi.
Să nu auzi omul iubit. Să te îndrăgosteşti şi să nu afli niciodată cum se simte un "te iubesc" şoptit în ureche, cum se simte un "DA" spus tare şi răspicat în faţa altarului, cum se simte prima ceartă, şi prima împăcare... Nu ai ştii care e savoarea vieţii, a iubirii, ai avea doar o dorinţă, să îi auzi glasul, să te strige atunci când intră pe uşă, când vine de la muncă, să ştii că atunci când auzi muzicalitatea acelui glas, eşti acasă.
Să nu îţi auzi niciodată copiii. Persoanele mici şi inocente pe care le-ai crescut cu iubire, să nu îţi pronunţe niciodată numele. Să nu te strige "mamă" sau "tată", să nu îţi spună ce îl doare, să nu îţi povestească plângând despre inima lui frântă. Să fii prezent fizic şi sufleteşte pentru ei, dar să nu ştii pentru ce să îi mângâi. Şi să nu le poţi spune câteva vorbe ce să îi înveselească.
Lumea ar fi mai tristă, viaţa nu ar arăta deloc la fel. Nu ai plânge după toate aceste sunete, şi multe altele? Valurile care se sparg la mal, lătratul câinilor pe stradă, claxonatul şoferilor grăbiţi, ciripitul păsărilor de dimineaţă, tunetele, stropii care se lovesc violent de geam. Toate aceste sunete fac parte din viaţa pe care ne-am creat-o, ar fi imposibil să trăim fără să ne fie dor.
Dacă nu ar mai exista sunete, care ţi-ar lipsi cel mai mult?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu