De ce sunt oamenii mai trişti

     Eu cred că timpul ne afectează fericirea. Şi, probabil, uneori ne-o şi controlează.

     Pe măsură ce creştem, devenim mai trişti. Înţelegem anumite lucruri pe care în copilărie nici nu le băgam în seamă. În fine, doar realizăm că viaţa nu e atât de roz precum credeam noi. E un fel de gri... monotonă şi cam tristă. Cel puţin acum, în secolul XXI, în 2016, trăim o viaţă de roboţi. Sistemul ne împinge să fim toţi la fel. "Mergi la muncă - Mergi la culcare - Mergi la biserică" este pe repeat...

     Când mă gândesc la viitorul meu, mă tem. Toţi oamenii din jurul meu mă descurajează, chiar dacă nu mulţi dintre ei o fac în mod direct. Am fost, acum ceva timp, întrebată ce vreau să fac mai departe în viaţă şi am răspuns că mi-ar plăcea să merg la Facultatea de Litere sau la cea de Limbi Străine. Cred că a fost cea mai mare greşeală... Persoana respectivă a început să îmi spună că nu voi ajunge nimic în viaţă şi să mă reorientez spre matematică şi informatică pentru că din asta se câştigă bani. Dar contează banii atât de mult? Ar trebui să-mi vând eu ani din viaţă, învăţând şi profesând într-un domeniu ce nu mă atrage, doar de dragul banilor? Atât de rău a ajuns societatea în care trăim încât să ne încurajeze să facem ceva la care nu am visat în loc să ne împlinim visurile?

     Sunt un copil, mă maturizez târziu şi realizez greu că în viaţa asta eşti pe cont propriu. Până şi familia te va lăsa în condiţii grele. Până la urmă, eşti rănit de oameni pentru care ţi-ai da viaţa... Nimeni nu e ceea ce pare şi niciul dintre prietenii tăi nu ar dori ca ţie să-ţi fie mai bine decât le este lor. Şi uite aşa, greu, înveţi că trebuie să ai încredere doar în tine şi să te bazezi numai pe propriile forţe.

     Viaţa te transformă dintr-un suflet visător într-un robot fără sentimente. Şi de asta ajungi dintr-un copil fericit un adolescent stresat, apoi un adult nervos şi obosit şi, în final, un bătrân cu regrete. Timpul îţi afectează fericirea pentru că îţi deschide mintea la răul din jur.

     Pe mine asta mă întristează: să ştiu că va trebui să trăiesc toată viaţa mea într-o ţară în care sistemul ne împinge încet spre zero.

Fetelor, nu vă mai înjosiţi!

     Suntem în 2016. De ce continuaţi să vă comportaţi ca în 2010?

     Zi de zi văd zeci de fete care se înjosesc îngrozitor. Părerea mea este că acest lucru este deplorabil, adică, serios acum, când aveţi de gând să vă treziţi şi să realizaţi că au trecut 6 ani pe lângă voi şi aţi rămas tot cu "moda" anilor trecuţi de mult?

     Să ştiţi că dacă nu vă faceţi poze cu fundul la vedere nu înseamnă că nu-l aveţi. Staţi liniştite, nimeni nu intră pe profilul vostru de facebook pentru a se asigura dacă v-aţi pierdut sau nu posteriorul. Şi acelea care se pozează astfel doar pentru like-uri sunt, deja, penibile. O fată este frumoasă pentru felul ei de a fi, nu pentru cât de mult îşi expune corpul în poze, şi nu lăsaţi pe nimeni altcineva să vă schimbe părerea! Oh, şi apropo: dacă nu aveţi 300 de like-uri într-o oră la poza pe care aţi pus-o nu înseamnă că sunteţi urâte, just saying.

     Atât de multe fete se remarcă a fi penibile atunci când pe la spate te vorbesc urât rău de tot, pe facebook te ameninţă cu bătaia şi când trec pe lângă tine lasă capul în jos. Înţeleg că poate nu mă suporţi, dar măcar nu te da superioară în condiţiile în care vorbeşti mult, prost şi degeaba. Animalele se bat între ele, domnişoarele discută. Sau nu vă consideraţi domnişoare... ? Acest lucru este şi mai trist decât umilinţa pe care v-o provocaţi când ameninţaţi pe altcineva. Şi chiar mai mare decât a rămâne doar cu ameninţările.

     Când treceţi pe lângă un grup de băieţi singure şi îi auziţi înjurând, vă gândiţi "wow, ce băieţi mişto!" ? Nu cred. Deci nu înţeleg de ce şi voi faceţi asta atunci când pe lângă grupul vostru trece o altă fată. Nu încântă pe nimeni să audă, în timp ce se plimbă pentru a se relaxa, că este "proastă", "urâtă foc", "paraşută". Şi nici vouă nu v-ar conveni, deoarece aţi fi inferioare numeric şi v-aţi simţi în mod clar ameninţate. Dacă noi nu ne respectăm şi nu ne ajutăm între noi, cum să ne aşteptăm ca băieţii să o facă?

     Nu toate fetele sunt aşa. Slavă cerului că nu! Dar anumite persoane încalcă limita normalului şi poate şi a prostiei uneori. Aşa că, pentru ele, am un mesaj: fetelor, nu vă mai înjosiţi! Vă faceţi de râs nu numai pe voi, dar şi sexul feminin.

Pentru fata care nu mă suportă

     Ştii prea bine cine eşti, ştii prea bine că la tine mă refer. Niciodată nu m-ai înghiţit şi ai făcut tot posibilul să opreşti orice vorbă bună care s-a spus despre mine. Dar cât de trist este că nu ai reuşit, nu?

     Pentru Dumnezeu ştie ce motiv, tu mă urăşti. Îmi împărtăşeşti o ură cum nu am mai văzut, îmbinată cu prostie, şi mă amuză acest lucru. Tu crezi că eşti atât de periculoasă, de rea, crezi chiar că mă înspăimântă vorbele tale, dar de fapt, prinţeso, mă binedispun. Parcă-mi vine să zâmbesc când văd o postare pe Facebook în care faci un apropo (foarte subtilă eşti!) despre mine. Dar într-un final mă cuprinde tristeţea, căci să ştii că sunt o persoană cu un suflet foarte mare de fel, şi imediat mi se face milă de cei mai puţin norocoşi. Şi când observ ce viaţă plictisitoare şi tristă ai, încât ai ajuns să te interesezi mai mult de a mea, aproape că-mi vine să-ţi plâng de milă.

     Nu-mi amintesc ultima oară când ţi-am vorbit, dar ştiu că ţi-am vorbit frumos. Am avut bun simţ şi respect, şi nici nu te-am bârfit după aceea pentru cuvintele pe care mi le-ai spus. Am încercat din răsputeri să mă abţin de la orice tip de agresiune, verbală sau fizică, pentru că eu nu sunt acel tip de om. Eu prefer să le dau oamenilor ajutor şi iubire, nu vorbe urâte şi ură, aşa cum faci tu. Dar se pare că tu chiar nu meriţi acel gram de respect care mi-a rămas pentru tine, dar care este de ajuns pentru a nu mă comporta cu tine aşa cum o faci tu. Nu mi-au plăcut niciodată persoanele false, şi dacă vreodată te vei întreba de ce nu te agreez, să-ţi aminteşti acest lucru.

     Ai tânjit atât de mult la ceea ce am eu... şi încă o faci. Aspiri să ajungi ca mine şi să ai ceea ce am eu atât de mult încât dacă ai putea să mă anihilezi şi să-mi iei tot ce am mai de preţ, ca în desenele animate, ai face-o cu cea mai mare plăcere. Asta e diferenţa dintre noi: tu eşti acel gen de persoană-parazit, care se strecoară în cercul existenţei tale şi te distruge încet, apoi îţi ia tot, fără niciun merit. Iar eu, dacă doresc ceva atât de mult, lupt. Lupt până în pânzele albe ca să obţin ceva ce ai tu şi chiar mai mult. Şi de asta îţi sunt, pentru a mia oară, net superioară.

     Tu continuă să mă critici! Înjură-mă, vorbeşte-mă de rău. Căci asta nu demonstrează decât inferioritatea ta, din două motive: primul, pentru că mă vorbeşti pe la spate, deci sunt clar în faţa ta, iar al doilea, pentru că nici măcar nu mă uit la tine. Să ştii că dacă nu îţi răspund cu aceeaşi monedă nu înseamnă că îmi este teamă, că mă simt ameninţată sau că nu sunt conştientă de ceea ce faci. Sunt. Şi când răbdarea mea se va termina, Iadul tău va prinde contur. Psst! E un loc în Iad rezervat pentru mine. Se numeşte tron.