De ce sunt oamenii mai trişti

     Eu cred că timpul ne afectează fericirea. Şi, probabil, uneori ne-o şi controlează.

     Pe măsură ce creştem, devenim mai trişti. Înţelegem anumite lucruri pe care în copilărie nici nu le băgam în seamă. În fine, doar realizăm că viaţa nu e atât de roz precum credeam noi. E un fel de gri... monotonă şi cam tristă. Cel puţin acum, în secolul XXI, în 2016, trăim o viaţă de roboţi. Sistemul ne împinge să fim toţi la fel. "Mergi la muncă - Mergi la culcare - Mergi la biserică" este pe repeat...

     Când mă gândesc la viitorul meu, mă tem. Toţi oamenii din jurul meu mă descurajează, chiar dacă nu mulţi dintre ei o fac în mod direct. Am fost, acum ceva timp, întrebată ce vreau să fac mai departe în viaţă şi am răspuns că mi-ar plăcea să merg la Facultatea de Litere sau la cea de Limbi Străine. Cred că a fost cea mai mare greşeală... Persoana respectivă a început să îmi spună că nu voi ajunge nimic în viaţă şi să mă reorientez spre matematică şi informatică pentru că din asta se câştigă bani. Dar contează banii atât de mult? Ar trebui să-mi vând eu ani din viaţă, învăţând şi profesând într-un domeniu ce nu mă atrage, doar de dragul banilor? Atât de rău a ajuns societatea în care trăim încât să ne încurajeze să facem ceva la care nu am visat în loc să ne împlinim visurile?

     Sunt un copil, mă maturizez târziu şi realizez greu că în viaţa asta eşti pe cont propriu. Până şi familia te va lăsa în condiţii grele. Până la urmă, eşti rănit de oameni pentru care ţi-ai da viaţa... Nimeni nu e ceea ce pare şi niciul dintre prietenii tăi nu ar dori ca ţie să-ţi fie mai bine decât le este lor. Şi uite aşa, greu, înveţi că trebuie să ai încredere doar în tine şi să te bazezi numai pe propriile forţe.

     Viaţa te transformă dintr-un suflet visător într-un robot fără sentimente. Şi de asta ajungi dintr-un copil fericit un adolescent stresat, apoi un adult nervos şi obosit şi, în final, un bătrân cu regrete. Timpul îţi afectează fericirea pentru că îţi deschide mintea la răul din jur.

     Pe mine asta mă întristează: să ştiu că va trebui să trăiesc toată viaţa mea într-o ţară în care sistemul ne împinge încet spre zero.