Pentru Dumnezeu ştie ce motiv, tu mă urăşti. Îmi împărtăşeşti o ură cum nu am mai văzut, îmbinată cu prostie, şi mă amuză acest lucru. Tu crezi că eşti atât de periculoasă, de rea, crezi chiar că mă înspăimântă vorbele tale, dar de fapt, prinţeso, mă binedispun. Parcă-mi vine să zâmbesc când văd o postare pe Facebook în care faci un apropo (foarte subtilă eşti!) despre mine. Dar într-un final mă cuprinde tristeţea, căci să ştii că sunt o persoană cu un suflet foarte mare de fel, şi imediat mi se face milă de cei mai puţin norocoşi. Şi când observ ce viaţă plictisitoare şi tristă ai, încât ai ajuns să te interesezi mai mult de a mea, aproape că-mi vine să-ţi plâng de milă.
Nu-mi amintesc ultima oară când ţi-am vorbit, dar ştiu că ţi-am vorbit frumos. Am avut bun simţ şi respect, şi nici nu te-am bârfit după aceea pentru cuvintele pe care mi le-ai spus. Am încercat din răsputeri să mă abţin de la orice tip de agresiune, verbală sau fizică, pentru că eu nu sunt acel tip de om. Eu prefer să le dau oamenilor ajutor şi iubire, nu vorbe urâte şi ură, aşa cum faci tu. Dar se pare că tu chiar nu meriţi acel gram de respect care mi-a rămas pentru tine, dar care este de ajuns pentru a nu mă comporta cu tine aşa cum o faci tu. Nu mi-au plăcut niciodată persoanele false, şi dacă vreodată te vei întreba de ce nu te agreez, să-ţi aminteşti acest lucru.
Ai tânjit atât de mult la ceea ce am eu... şi încă o faci. Aspiri să ajungi ca mine şi să ai ceea ce am eu atât de mult încât dacă ai putea să mă anihilezi şi să-mi iei tot ce am mai de preţ, ca în desenele animate, ai face-o cu cea mai mare plăcere. Asta e diferenţa dintre noi: tu eşti acel gen de persoană-parazit, care se strecoară în cercul existenţei tale şi te distruge încet, apoi îţi ia tot, fără niciun merit. Iar eu, dacă doresc ceva atât de mult, lupt. Lupt până în pânzele albe ca să obţin ceva ce ai tu şi chiar mai mult. Şi de asta îţi sunt, pentru a mia oară, net superioară.
Tu continuă să mă critici! Înjură-mă, vorbeşte-mă de rău. Căci asta nu demonstrează decât inferioritatea ta, din două motive: primul, pentru că mă vorbeşti pe la spate, deci sunt clar în faţa ta, iar al doilea, pentru că nici măcar nu mă uit la tine. Să ştii că dacă nu îţi răspund cu aceeaşi monedă nu înseamnă că îmi este teamă, că mă simt ameninţată sau că nu sunt conştientă de ceea ce faci. Sunt. Şi când răbdarea mea se va termina, Iadul tău va prinde contur. Psst! E un loc în Iad rezervat pentru mine. Se numeşte tron.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu